Trandafirul şi Călăul.

După ce capul ei frumos căzu,
Omul cu glugă roşie, sclipitoare,
Proptit de stâlp, din părul lung văzu,
Un trandafir căzându-i la picioare.
Şi ca lovit de-un trăznet nemilos
Cu mintea şi privirile confuze,
Îl ridică, fără să vrea, de jos
Şi-l apăsă, însângerat, pe buze.
Din clip-aceea, zile, nopţi la rând,
El care-a dus la moarte nepăsându-i
Sute şi zeci de suflete plângând
Plânse amar, cu sufletul, la rându-i.
Şi-ncins cu-o rază neagră, plin de zel,
Porni să caute milă şi iertare
Erau atât de mulţi ucişi de el
Că-ntregului oraş cerea-ndurare.
Dar totul fu-n zadar, căci nimănui
Nu-i surâdea prezenţ-aceasta neagră,
Fugeau cu spaimă toţi din calea lui,
Se ascundeau de el gonind în grabă.
Iar el bătând oraşu-n lung şi-n lat,
Nu înceta să plângă-n gura mare,
Nu era nici oprit, nici ascultat,
Ţipa întruna, fără încetare.
Şi urmărit de chipul ei frumos
Ca-ntr-o imensă, stranie demenţă,
Umblând cetatea-ntreagă-n sus şi-n jos,
N-află cerşind, nici pace, nici clemenţă.
Dar, într-o noapte-adâncă, biet nerod,
Cuprins pe străzi deodată de mânie,
Se îndreptă spre vechiul eşafod
Şi-şi puse iarăşi gluga purpurie.
Pe urmă scoase floarea rea din sân
Şi frământând-o-n palme, plin de ură,
O-ntinse pe butuc, rânjind păgân,
Şi-o despică în hohot cu securea.
A doua zi, pe stâlpul înroşit,
Întâii trecători, stropiţi cu rouă,
Găsiră un cadavru, prăbuşit
Pe-un trandafir uscat, tăiat în două...