Epilog Pentru o Umbră la Apus.

Deschide ochii şi vede întunericul morbid în care se află de atâta timp fără a şti. Probabil ochii săi deja s-au atrofiat şi şi-au pierdut vederea. Printre mirosul frunzelor în putrefacţie şi sunetele imaginate de creierul său ofilit, găseşte disperarea de care are nevoie pentru a se răsuci în ceea ce i se pare a fi o închisoare nu cu mult mai mare decât el.
Durerea din mintea lui este precum un ecou care urlă la nesfârşit prin catacombele săpate adânc de memorii dureroase în ce era odată un templu al înţelepciunii şi cunoaşterii.
Cu ultimele puteri, strânge tare pumnii şi încearcă să lovească în pereţii pe care, deşi nu îi vede, îi simte şi i se par din ce în ce mai aproape lui, strângându-l ca într-o menghină. Nu este ajutat nici de forţa sa controlată de un suflet chinuit, nici de dorinţa sa de eliberare.
Totul e greu, până şi aerul îl apasă, iar el nu mai poate. Îşi lasă capul obosit în voia întunericului cu care deja s-a împrietenit. El este singura faţadă pe care o mai poate accepta. Inima i se opreşte, iar deodată, în aceeaşi clipă cu ea, se opreşte toată suferinţa, şi toate resentimentele sale pentru o viaţă trăită în zadar se mistuie.
Vede o rază care coboară. Este de cel mai curat alb văzut vreodată. Îi oferă căldură şi speranţă, iar el o urmează. Trece prin pereţii întunecaţi, trece prin cei doi metri de pământ care se aflau deasupra sa. Se înalţă, se uită în jos, şi vede biserica de langă casa sa, iar sub el soţia şi copiii lui care plâng la un mormânt din marmură ciobită.
Brusc, raza se subţiază şi dispare, iar fără să îşi dea seama, omul care a îndurat atâtea pentru o clipă de fericire, cade înapoi. Cade prin cei doi metri de pământ, prin peretele întunecat, prin corpul său care stătea fără viaţă aşteptând parcă un suflet. O bătaie de inimă mai tarziu se găseşte înconjurat de foc şi păcură. Este singur dar în căderea sa, lacrimi reci din ochii celor cărora odată le dădea speranţă, l-au acoperit, iar ele îl vor motiva în eternitatea sumbră ce va urma.