După ce capul ei frumos căzu,
Omul cu glugă roşie, sclipitoare,
Proptit de stâlp, din părul lung văzu,
Un trandafir căzându-i la picioare.
Şi ca lovit de-un trăznet nemilos
Cu mintea şi privirile confuze,
Îl ridică, fără să vrea, de jos
Şi-l apăsă, însângerat, pe buze.
Din clip-aceea, zile, nopţi la rând,
El care-a dus la moarte nepăsându-i
Sute şi zeci de suflete plângând
Plânse amar, cu sufletul, la rându-i.
Şi-ncins cu-o rază neagră, plin de zel,
Porni să caute milă şi iertare
Erau atât de mulţi ucişi de el
Că-ntregului oraş cerea-ndurare.
Dar totul fu-n zadar, căci nimănui
Nu-i surâdea prezenţ-aceasta neagră,
Fugeau cu spaimă toţi din calea lui,
Se ascundeau de el gonind în grabă.
Iar el bătând oraşu-n lung şi-n lat,
Nu înceta să plângă-n gura mare,
Nu era nici oprit, nici ascultat,
Ţipa întruna, fără încetare.
Şi urmărit de chipul ei frumos
Ca-ntr-o imensă, stranie demenţă,
Umblând cetatea-ntreagă-n sus şi-n jos,
N-află cerşind, nici pace, nici clemenţă.
Dar, într-o noapte-adâncă, biet nerod,
Cuprins pe străzi deodată de mânie,
Se îndreptă spre vechiul eşafod
Şi-şi puse iarăşi gluga purpurie.
Pe urmă scoase floarea rea din sân
Şi frământând-o-n palme, plin de ură,
O-ntinse pe butuc, rânjind păgân,
Şi-o despică în hohot cu securea.
A doua zi, pe stâlpul înroşit,
Întâii trecători, stropiţi cu rouă,
Găsiră un cadavru, prăbuşit
Pe-un trandafir uscat, tăiat în două...
Saturday, February 14, 2009
The Lake.
On the silent blue lake's surface
Lots of waterroses float
Shivering in white great circles
It is now rocking a boat.
And I walk from side to side,
And I listen, and I rest,
And I wait for her to come
And to fall on my bare chest.
Followed by the lake's great song
We could jump into the boat,
Stroke as far as we can go
Then, in silence, we could float.
We could just sit there for hours
Under the silver moon's light,
All is silent, all is calm
On this windy and blurry night.
But I, lonely and godforsaken,
Dream about her by the lake
That is full with waterroses
Which still make me feel awake.
Lots of waterroses float
Shivering in white great circles
It is now rocking a boat.
And I walk from side to side,
And I listen, and I rest,
And I wait for her to come
And to fall on my bare chest.
Followed by the lake's great song
We could jump into the boat,
Stroke as far as we can go
Then, in silence, we could float.
We could just sit there for hours
Under the silver moon's light,
All is silent, all is calm
On this windy and blurry night.
But I, lonely and godforsaken,
Dream about her by the lake
That is full with waterroses
Which still make me feel awake.
Epilog Pentru o Umbră la Apus.
Deschide ochii şi vede întunericul morbid în care se află de atâta timp fără a şti. Probabil ochii săi deja s-au atrofiat şi şi-au pierdut vederea. Printre mirosul frunzelor în putrefacţie şi sunetele imaginate de creierul său ofilit, găseşte disperarea de care are nevoie pentru a se răsuci în ceea ce i se pare a fi o închisoare nu cu mult mai mare decât el.
Durerea din mintea lui este precum un ecou care urlă la nesfârşit prin catacombele săpate adânc de memorii dureroase în ce era odată un templu al înţelepciunii şi cunoaşterii.
Cu ultimele puteri, strânge tare pumnii şi încearcă să lovească în pereţii pe care, deşi nu îi vede, îi simte şi i se par din ce în ce mai aproape lui, strângându-l ca într-o menghină. Nu este ajutat nici de forţa sa controlată de un suflet chinuit, nici de dorinţa sa de eliberare.
Totul e greu, până şi aerul îl apasă, iar el nu mai poate. Îşi lasă capul obosit în voia întunericului cu care deja s-a împrietenit. El este singura faţadă pe care o mai poate accepta. Inima i se opreşte, iar deodată, în aceeaşi clipă cu ea, se opreşte toată suferinţa, şi toate resentimentele sale pentru o viaţă trăită în zadar se mistuie.
Vede o rază care coboară. Este de cel mai curat alb văzut vreodată. Îi oferă căldură şi speranţă, iar el o urmează. Trece prin pereţii întunecaţi, trece prin cei doi metri de pământ care se aflau deasupra sa. Se înalţă, se uită în jos, şi vede biserica de langă casa sa, iar sub el soţia şi copiii lui care plâng la un mormânt din marmură ciobită.
Brusc, raza se subţiază şi dispare, iar fără să îşi dea seama, omul care a îndurat atâtea pentru o clipă de fericire, cade înapoi. Cade prin cei doi metri de pământ, prin peretele întunecat, prin corpul său care stătea fără viaţă aşteptând parcă un suflet. O bătaie de inimă mai tarziu se găseşte înconjurat de foc şi păcură. Este singur dar în căderea sa, lacrimi reci din ochii celor cărora odată le dădea speranţă, l-au acoperit, iar ele îl vor motiva în eternitatea sumbră ce va urma.
Durerea din mintea lui este precum un ecou care urlă la nesfârşit prin catacombele săpate adânc de memorii dureroase în ce era odată un templu al înţelepciunii şi cunoaşterii.
Cu ultimele puteri, strânge tare pumnii şi încearcă să lovească în pereţii pe care, deşi nu îi vede, îi simte şi i se par din ce în ce mai aproape lui, strângându-l ca într-o menghină. Nu este ajutat nici de forţa sa controlată de un suflet chinuit, nici de dorinţa sa de eliberare.
Totul e greu, până şi aerul îl apasă, iar el nu mai poate. Îşi lasă capul obosit în voia întunericului cu care deja s-a împrietenit. El este singura faţadă pe care o mai poate accepta. Inima i se opreşte, iar deodată, în aceeaşi clipă cu ea, se opreşte toată suferinţa, şi toate resentimentele sale pentru o viaţă trăită în zadar se mistuie.
Vede o rază care coboară. Este de cel mai curat alb văzut vreodată. Îi oferă căldură şi speranţă, iar el o urmează. Trece prin pereţii întunecaţi, trece prin cei doi metri de pământ care se aflau deasupra sa. Se înalţă, se uită în jos, şi vede biserica de langă casa sa, iar sub el soţia şi copiii lui care plâng la un mormânt din marmură ciobită.
Brusc, raza se subţiază şi dispare, iar fără să îşi dea seama, omul care a îndurat atâtea pentru o clipă de fericire, cade înapoi. Cade prin cei doi metri de pământ, prin peretele întunecat, prin corpul său care stătea fără viaţă aşteptând parcă un suflet. O bătaie de inimă mai tarziu se găseşte înconjurat de foc şi păcură. Este singur dar în căderea sa, lacrimi reci din ochii celor cărora odată le dădea speranţă, l-au acoperit, iar ele îl vor motiva în eternitatea sumbră ce va urma.
Gânduri în Oglindă.
Pe podul ruginit, bătut de soare,
Pe care zeci de priviri calde se-ntâlnesc,
Un om cu suflet şi priviri amare
Vede doi ochi care spre el timid privesc.
Este o fată albă precum neaua,
Cu părul şi-ochii negri ca de smoală,
Privirea ei confuză ş-inocentă
Îi tulbură gândirea ca o boală.
Cuprins de-un sentiment necunoscut
Ce sufletul lui rece încălzeşte
Coboară ochii pripit şi tăcut
Şi dintr-o dată parcă împietreşte.
A doua zi, pe-acelşi pod, în grabă,
Aceleaşi priviri calde şi senine se-ntâlnesc,
Doar că-ochii negri pe care-i visează
Azi alţi ochi negri ca ai ei privesc.
Bătut de gânduri stranii şi murdare
De-a ei privire care-l răvăşeşte,
Se-ntoarce, noaptea, pe-acel pod de fiare
Unde-a lui moarte încet îl ispiteşte.
Bântuit încet de privirea calmă
Plină de mesaje crude şi sinistre
Se-apropie de marginea spre apă,
Lăsând în urmă totul sare peste.
Acum e fericit nerodul
Şi de pe fundul râului grotesc
Se uită-n sus, prin apă, către podul
Pe care zeci de priviri calde se-ntâlnesc.
Pe care zeci de priviri calde se-ntâlnesc,
Un om cu suflet şi priviri amare
Vede doi ochi care spre el timid privesc.
Este o fată albă precum neaua,
Cu părul şi-ochii negri ca de smoală,
Privirea ei confuză ş-inocentă
Îi tulbură gândirea ca o boală.
Cuprins de-un sentiment necunoscut
Ce sufletul lui rece încălzeşte
Coboară ochii pripit şi tăcut
Şi dintr-o dată parcă împietreşte.
A doua zi, pe-acelşi pod, în grabă,
Aceleaşi priviri calde şi senine se-ntâlnesc,
Doar că-ochii negri pe care-i visează
Azi alţi ochi negri ca ai ei privesc.
Bătut de gânduri stranii şi murdare
De-a ei privire care-l răvăşeşte,
Se-ntoarce, noaptea, pe-acel pod de fiare
Unde-a lui moarte încet îl ispiteşte.
Bântuit încet de privirea calmă
Plină de mesaje crude şi sinistre
Se-apropie de marginea spre apă,
Lăsând în urmă totul sare peste.
Acum e fericit nerodul
Şi de pe fundul râului grotesc
Se uită-n sus, prin apă, către podul
Pe care zeci de priviri calde se-ntâlnesc.
Ultimele Şapte.
Pătruns de fiori duri şi reci de lamă
Şi de oţel ce-n el se răsuceşte,
Masivul trup cuprins de teamă
Într-o clipită spre pământ se prăbuşeşte.
Şi ca-ntr-o scurtă clipă rea de ură
O mână-a trupului imens ce încă mai gândeşte
Dintr-un instinct de-o răutate pură
La gâtul ucigaşului se-opreşte.
Şi încercând să strângă dar nereuşind,
Şi începând în agonie să se-nece,
Giganticul său trup furat de viaţă
Alunecă pe ucigaş spre solul rece.
Pătruns de fiori duri şi reci de lamă
Şi de oţel care din ce în ce răceşte
Masivul trup nemaiputând să geamă
Stă pe pământul ud şi se-odihneşte.
Şi de oţel ce-n el se răsuceşte,
Masivul trup cuprins de teamă
Într-o clipită spre pământ se prăbuşeşte.
Şi ca-ntr-o scurtă clipă rea de ură
O mână-a trupului imens ce încă mai gândeşte
Dintr-un instinct de-o răutate pură
La gâtul ucigaşului se-opreşte.
Şi încercând să strângă dar nereuşind,
Şi începând în agonie să se-nece,
Giganticul său trup furat de viaţă
Alunecă pe ucigaş spre solul rece.
Pătruns de fiori duri şi reci de lamă
Şi de oţel care din ce în ce răceşte
Masivul trup nemaiputând să geamă
Stă pe pământul ud şi se-odihneşte.
Theory Of A Malarial Mind.
Chirping of birds, rustling of leaves, a normal day shrouded in queerness only by it's normality. Samara is swinging in the swing her mother made for her just before she died. She misses her mother but an emollient thought passes through her still serene mind as she sees her father carrying firewood into their small neglected cottage built in that godforsaken forest they lived in for so many years.
Dusk soon envelopes the derelict woods with her menstrual mantle as soon as Samara realizes she needs some dry twigs to start the fire in her room. She climbs down from the rusty swing she loves so much and enters the deep forest. Her paths stay hidden in the shade of brandishing canopies. Samara starts to look for some branches small enough, while her father began to cook a deer earlier hunted.
It is a little dark and Samara fears she has gone too deep into the woods and cannot trace her steps back, but when the child's lack of hope has reached its zenith, a bright light reveals itself to the eyes of the wandering little girl. At first she paces slowly, one step turns into two, then two into three and without even wanting to, she finds herself running towards what seems to be a huge fire, but then she suddenly stops. She is terrified and has turned milky white at the sight of her home and all the trees around it being ablaze.
After a few moments spent in a daze, Samara ran back into the forest having no clear reason to that. She did not know whether she runs from the burning colossus or the idea that her father might still be in the hut. The flame of her so called reason flickers close to extinguishment.
Running through what she used to call home, Samara takes time to steal a glimpse of the surrounding view. She sees animals running beside her, bears, squirrels, vixens. The wolf, once a guileful empty-hearted predator, is now the helpless victim of overwhelming fear, surpassed only by his self inflicted despair. She sees the soil nurtured by a few drops of rain coming down from the sky. Her ardent glare reflected in the morass puddles still reminds her of her abiding yet abhorrent dementia.
Samara's wounded naked feet sacrifice the beauty of the quagmire's harmonic smoothness
whilst she runs noiseless abreast of the animals in absentia of judgment. The fragrant liqueur of tears and sweat emanant from her already wrinkled skin embalms her livid portrait like face. All of a sudden, time stops for the little girl for just one moment. Short and misplaced in time, it is sufficient for Samara to admire the true splendor of the forest in spite of the fact that it is being desecrated by wildfire.
The tall grass around the girl undulates slowly leaving itself to be the subject of the wind's whim. The mossy leviathan oaks permit the existence of trickling like creepers on their ragged branches that seem butchered by time's passing. Somewhere near a tree, a small bluebell sheds one of its petals and through the imperfection created, a few rain drops drip on the ground pattering on a plash. The leaves in a tree come up against each other making a sickening yet pleasant noise that creeps to Samara's ears making her still feel at home into the wild.
In that same peculiar moment, the little girl lays eyes on the animals around her and she remembers so vividly how she used to feed the squirrels near her home with her mother beside her. She sees a frolicsome badger between two bushes and even if the patty creature is frozen in time, it still looks as if it wanted to play in the pile of rusted leaves behind him, but then, Samara catches a brief image of the fire reflected in the animal's eyes and remembers the threat she is under.
Time takes its natural course and Samara finds herself running again, caressed only by a few refreshing drops of rain that fall upon her blushing face. She takes shelter in the thought that the light she now sees in front of her is the setting sun, seen through the trunks of some trees. The girl's hopes once almost dead, now grow as she runs faster and faster.
Samara exalts at the pleasing fact that she was right, and as she passes the deep forest's last tree and sits down on a rock quite far from the woods, her mind replenishes to what used to be a temple of thought. Several moments later, the small drops of rain coming down from the sky turned into a short lasting water carnival that extinguished the threatening behemoth.
Samara now sits on the rock and although she watches desolated the smoking debris of the forest, she is glad that she is still alive.
Then, suddenly, Dorah wakes up. Who is Dorah? Dorah is a little girl who got into an accident and fell into a coma.
The forest is her mind, dusky and shaded. Samara is her Instinct of Survival so her escape meant Dorah's awakening. Samara's father represents the physical strength, not gone but weak, and her mother is Dorah's hopes, long dead.
The girl woke from up her coma, but with a cost, amnesia. The trees and bushes were her thoughts and memories. Dorah is now thoughtless, except one picture of her loving family in her head, and that picture still exists because of one single flower that continues to grow unharmed in the forest, a little bluebell with a missing petal.
Dusk soon envelopes the derelict woods with her menstrual mantle as soon as Samara realizes she needs some dry twigs to start the fire in her room. She climbs down from the rusty swing she loves so much and enters the deep forest. Her paths stay hidden in the shade of brandishing canopies. Samara starts to look for some branches small enough, while her father began to cook a deer earlier hunted.
It is a little dark and Samara fears she has gone too deep into the woods and cannot trace her steps back, but when the child's lack of hope has reached its zenith, a bright light reveals itself to the eyes of the wandering little girl. At first she paces slowly, one step turns into two, then two into three and without even wanting to, she finds herself running towards what seems to be a huge fire, but then she suddenly stops. She is terrified and has turned milky white at the sight of her home and all the trees around it being ablaze.
After a few moments spent in a daze, Samara ran back into the forest having no clear reason to that. She did not know whether she runs from the burning colossus or the idea that her father might still be in the hut. The flame of her so called reason flickers close to extinguishment.
Running through what she used to call home, Samara takes time to steal a glimpse of the surrounding view. She sees animals running beside her, bears, squirrels, vixens. The wolf, once a guileful empty-hearted predator, is now the helpless victim of overwhelming fear, surpassed only by his self inflicted despair. She sees the soil nurtured by a few drops of rain coming down from the sky. Her ardent glare reflected in the morass puddles still reminds her of her abiding yet abhorrent dementia.
Samara's wounded naked feet sacrifice the beauty of the quagmire's harmonic smoothness
whilst she runs noiseless abreast of the animals in absentia of judgment. The fragrant liqueur of tears and sweat emanant from her already wrinkled skin embalms her livid portrait like face. All of a sudden, time stops for the little girl for just one moment. Short and misplaced in time, it is sufficient for Samara to admire the true splendor of the forest in spite of the fact that it is being desecrated by wildfire.
The tall grass around the girl undulates slowly leaving itself to be the subject of the wind's whim. The mossy leviathan oaks permit the existence of trickling like creepers on their ragged branches that seem butchered by time's passing. Somewhere near a tree, a small bluebell sheds one of its petals and through the imperfection created, a few rain drops drip on the ground pattering on a plash. The leaves in a tree come up against each other making a sickening yet pleasant noise that creeps to Samara's ears making her still feel at home into the wild.
In that same peculiar moment, the little girl lays eyes on the animals around her and she remembers so vividly how she used to feed the squirrels near her home with her mother beside her. She sees a frolicsome badger between two bushes and even if the patty creature is frozen in time, it still looks as if it wanted to play in the pile of rusted leaves behind him, but then, Samara catches a brief image of the fire reflected in the animal's eyes and remembers the threat she is under.
Time takes its natural course and Samara finds herself running again, caressed only by a few refreshing drops of rain that fall upon her blushing face. She takes shelter in the thought that the light she now sees in front of her is the setting sun, seen through the trunks of some trees. The girl's hopes once almost dead, now grow as she runs faster and faster.
Samara exalts at the pleasing fact that she was right, and as she passes the deep forest's last tree and sits down on a rock quite far from the woods, her mind replenishes to what used to be a temple of thought. Several moments later, the small drops of rain coming down from the sky turned into a short lasting water carnival that extinguished the threatening behemoth.
Samara now sits on the rock and although she watches desolated the smoking debris of the forest, she is glad that she is still alive.
Then, suddenly, Dorah wakes up. Who is Dorah? Dorah is a little girl who got into an accident and fell into a coma.
The forest is her mind, dusky and shaded. Samara is her Instinct of Survival so her escape meant Dorah's awakening. Samara's father represents the physical strength, not gone but weak, and her mother is Dorah's hopes, long dead.
The girl woke from up her coma, but with a cost, amnesia. The trees and bushes were her thoughts and memories. Dorah is now thoughtless, except one picture of her loving family in her head, and that picture still exists because of one single flower that continues to grow unharmed in the forest, a little bluebell with a missing petal.
Subscribe to:
Posts (Atom)
Posts
